Cu totul intamplator, si banal, l-am (re)descoperit pe Dinu Lazar. Nu il pot numi fotograf, pentru ca a depasit cu mult granitele acestui statut. In orice caz, nu inteleg de ce nimeni nu vorbeste despre el, de ce fotografiile sale nu sunt vizibile, de ce… prea multi ‘de ce’?!?
Mi-am petrecut ultimele doua seri uitandu-ma la fotografiile lui Dinu Lazar. Senzatia cu care am ramas ‘dupa’ este greu de reprodus in cuvinte. Nu cred sa fi intalnit, pana acum, portrete atat de… perfecte, cadre atat de dramatice, atat de vii, atat de sensibile. Nici nu mai stiu pe cine nu a surprins Dinu Lazar cu ajutorul aparatului de fotografiat, incepand cu Noica si terminand cu… Janine. Un talent urias, un roman cu care ar trebui sa ne mandrim, care a documentat fabulos o epoca. Dar mi-e teama ca lucrurile stau cu totul altfel.
Mi-am permis sa ‘sustrag’, de pe facebook, cateva imagini si sa le postez aici. Pentru ca nu m-am putut abtine. Multumesc, maestre Dinu Lazar, pentru calatoria fantastica pe care am avut-o prin intermediul fotografiilor dumneavoastra!
